BLIDUL DE LEMN
( Lev Tolstoi în 1909 spunând povești nepoților )

BLIDUL DE LEMN – de Lev Tolstoi

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băiețel de patru ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau încețoşati, iar paşii împleticiți.

Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe fața de masă. Fiul şi nora se simțeau tot mai iritați de neajutorarea lui. Până-ntr-o zi când…

Trebuie să facem ceva cu bunicul, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soțul şi soția au pus o măsuță în colțul camerei, după uşă. Acolo bunicul mânca singur, în timp ce întreaga familie stătea în jurul mesei. Și pentru că bunicul reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

Uneori, când se uitau în direcția bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiți şi triști – singur, după uşă, bunicul îşi mânca bucățica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el, erau de mustrare, când îi cădea furculița pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băiețelul se uita când la bunic, când la mămica şi la tăticul lui, făra să spună un singur cuvânt…

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băiețelul meşterește ceva pe covor. S-a apropiat şi a văzut că încerca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
Băiețelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: “O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când eu voi fi mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.

De data aceasta a fost rândul părinților să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a așternut în cameră şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească pe obraji. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

În seara aceea, soțul l-a luat pe bunic de mână şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Și, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjați dacă se vărsa din lapte pe fața de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiță pe covor.

(după o povestire de Lev Tolstoi)

Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepție, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le recepționează. Ceea ce învață în “cei şapte ani de acasă”, vor folosi şi în viată. Părinților li se aplică proverbul: “Ceea ce semeni, aceea vei culege”.

dincolodeaparente.com

BLIDUL DE LEMN – de Lev Tolstoi
Etichetat pe:                                            

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *