alo centralaAlo, Centrala ?”


Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădița aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el. Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” și nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l știe. Alo Centrala putea să-ți spună numărul oricui și în plus, ora exacta.

Experiența mea cu acest duh închis într-o sticlă a început într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniță, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă și nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul!

Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului și l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă și clară mi-a ajuns la ureche:

– “Centrala.”.

– “Mi-am rănit degetul…” – m-am smiorcăit eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audiență.

– “Mămica ta nu este acasă?”- urmă întrebarea.

– “Nu este nimeni acasă în afară de mine…”- am bolborosit.

– “Îți curge sânge?” – m-a întrebat vocea..

– “Nu ” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul și acuma mă doare tare rău…”

– “Poți să deschizi răcitorul?” – m-a întrebat ea. I-am spus că pot.

– “Atunci ia de acolo o bucățică de ghiață și ține-o lipită de degetel ” – spuse vocea.

După aceea am început să chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecția de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia … M-a ajutat și la matematică… Ea mi-a spus că veverița pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe și alune.

A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat “Alo Centrala” și i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat și a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniștească. Am întrebat-o:

– De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos și aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârșeacă într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?

Cred că ea mi-a înțeles afectarea, pentru că mi-a spus încet:

– ” Wayne, ține minte întotdeauna, că mai sunt și alte lumi în care se poate cânta.”

Îmi amintesc că într-o zi am sunat şi am întrebat:

– Alo, Centrala? Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?

Toate astea se întamplau într-un mic orășel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al țării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea… “Alo Centrala ” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă.

N-am mai încercat să fac același lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuința nouă. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversații din copilarie m-a urmărit pretutindeni … Adesea, în momente de incertitudine și neputință mi-am reamintit acea seninătate și sentiment de siguranță, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare de ințelegătoare și bună la suflet trebuie să fi fost ea, Alo Centrala, ca să-și piardă atâta timp cu un mic băiețel ca mine.

După cațiva ani, am făcut iarăși drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle . Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orășelul nostru de baștină și am spus:

– “Alo Centrala?!”

Miraculos, am auzit aceeași voce joasă și clară, pe care o cunoșteam atât de bine:

– “Centrala.”

Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând:

– “Poți să-mi spui cum se scrie cuvântul fix? ” … O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns,

– “Cred că degețelul tău s-a vindecat până acum.” Am râs.

– “Deci tu ești, într-adevăr, ” – i-am spus. “Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea.”

– “Iar eu mă-ntreb,” – zise ea, “dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii și așteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…” I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor și am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora.

– “Cu plăcere,” – mi-a spus ea. “Întreabă de Sally.”


M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la “Informații” . Am întrebat de Sally.
– “Sunteți un prieten?” – m-a întrebat.

– “Da, un foarte vechi prieten… Wayne …”

– “Îmi pare rău să-ți spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă.”

Înainte de a apuca să agăț receptorul, mi-a spus:

– “Un minut, ai spus că te cheamă Wayne ?”

– “Da.” – i-am răspuns.

– “Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru dumneata… L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ți-l citesc.” Mesajul suna aşa: “Spune-i că sânt și alte lumi în care se poate cânta. El va ști la ce mă refer.” I-am mulțumit și am atârnat receptorul. Știam la ce se referea Sally…

Morala: Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva. Tu a cui viaţă ai atins-o astăzi?

dincolodeaparente.com

“Alo, Centrala ?”
Etichetat pe:                                                                    

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *